3. Bazinele oceanice

Cunoaşterea reliefului bazinelor oceanice a început din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind impulsionată de trasarea cablului de telegraf. Această activitate a dus la identificarea dorsalei trans-atlantice şi a ridicat noi probleme legate de relieful submers, până atunci existând ideea că aspectul general este de câmpie uniformă.

Progrese mari s-au înregistrat o dată cu inventarea sistemului de sondare acustică (echo-sounder) în perioada anilor 1920. Prin determinarea timpului de răspuns al unui semnal care se întoarce la navă, cunoscând viteza de propagare a sunetului în apă, se poate afla automat adâncimea.

Hărţi noi ale fundurilor oceanice au reuşit să fie elaborate, combinând sute de profile trasate cu sonarul. Din anii 1970 s-au dezvoltat sisteme complexe de măturare a reliefului oceanic, folosind mai multe semnale care lucrează simultan. Cu toate acestea, doar o mică parte din relieful oceanic a reuşit să fie cartat.

Trecerea de la relieful continental la cel al bazinelor oceanice se face prin intermediul MARGINILOR CONTINETALE. Prin această noţiune înţelegem relieful grefat pe crustă continentală ce racordează continentele cu bazinele oceanice prin forme de relief majore, cu profil general convex/concav, cu dimensiuni de mii de km şi cu evoluţii perceptibile în intervale de timp de ordinul milioanelor de ani. (E. Vespremeanu, 1989).

Componentele M.C.

Şelful continental: este o veche câmpie acoperită în prezent de apă, care are lăţimi medii globale de 65 km. Panta sa este redusă şi se extinde până la adâncimi medii de 180m. El se termină printr-o ruptură de pantă (muchia şelfului), care face trecerea spre unitatea următoare, versantul continetal. Numit impropriu povârniş, această unitate prezintă pante mai mari, între 3-6 gr. remarcându-se ca cele mai extinse suprafeţe înclinate de pe Terra. În cadrul lor se întâlnesc canioane submerse cu energii de relief de peste 1000m. Dimensiunile canioanelor întrec de multe ori valorile celor dezvoltate pe continente. Printre cele mai cunoscute canioane amintim: canionul Monterrey, canionul Indusului etc. Scurgerile turbiditice stau la baza modelării permanente a acestora, manifestându-se prin curenţi descendenţi, încărcaţi cu sedimente de diferite dimensiuni.V.C. coboră până la adâncimi de 3000-4000m, fâcând trecerea către câmpiile abisale prin intermediul unor forme de tranziţie, glacisurile continetale. În cadrul acestor unităţi se remarcă prezenţa conurilor abisale, cu formă generală de evantai (deep sea fan). Toate fluviile au mari conuri abisale, cel mai impresionant fiind cel al sistemului Gange-Brahmaputra. În Marea Neagră Dunărea a format conul abisal euxinic.

Coasta: formă de relief din cadrul M.C. alcătuită din câmpii costiere, câmpii litorale, front litoral şi şelf. Întregul profil al acesteia s-a aflat sub acţiunea directă a mării la un moment dat. Pe un nivel mai scăzut râurile îşi dezvoltau albiile pe şelful actual. În prezent sectoarele respective de vale sunt relicte şi acoperite de mare.

Câmpiile costiere: se dezvoltă până la altitudini de 200-300m, limita lor inferioară fiind în jur de 30m. Au aspect tabular în cea mai mare parte şi se află sub modelare subaeriană încă de la sfârşitul Pliocenului.

Câmpiile litorale: coboară de la valori de ~30m până la 2-5m. S-au format în Holocen, iar în cadrul lor putem diferenţia câmpii deltaice, lagunare etc.

Frontul litoral racordează câmpiile litorale de şelful continental. Subunităţile sale sunt: ţărmul, versantul litoral şi glacisul litoral.

Subunităţile frontului litoral

Ţărmul: formă de relief din cadrul frontului litoral, creată sub acţiunea valurilor care prezintă o morfodinamică accentuată. În cadrul său pot fi identificate cordoane dunicole de generaţii diferite, cu înălţimi ce variază în funcţie de gradul de acoperire cu vegetaţie, tipul acesteia, cantitatea de precipitaţii disponibilă, regimul eolian etc. Pe litoralul românesc altitudinea lor nu trece de 2-3m. Atunci când există o sursă considerabilă de nisip dunele pot atinge înălţimi de 20-40m (ţărmul Cape Cod-coasta atlantică a SUA), sau în cazuri excepţionale, valori de peste 200m (I. Fraser aflată pe coastele estice ale Australiei). Pe un ţărm eroziv profilul este mult simplificat, plaja putând avea lăţimi reduse (4-5m), sau poate lipsi cu desăvârşire.

Tipuri de insule.

Insulele continetale pot fi clasificate în următoarele categorii:

1) părţi continetale izolate în timpul evoluţiei bazinelor oceanice (ex: Madagascar, Groenlanda, Marea Britanie, Ceylon)

2) insule formate din morene glaciare în timpul glaciaţiunii Wurmiene. Depozitele morenaice transportate de gheţari pe şelfuri au fost înconjurate de apă în postglaciar, atunci când nivelul oceanului a crescut. (ex: Long Island)

3) insule barieră formate din nisipuri transportate de curenţi în lungul ţărmului. Sunt situate în imediate apropiere a gurilor de vărsare (ex: I. Sacalin, I. Musura)

Insule vulcanice pot fi întâlnite pe margini de arce insulare sau pot fi independente.

Insule coraligene de tipul atolilor. Cuvântul atol în limba băştinaşilor din Maldive înseamnă inel. Modelul de evoluţie al acestora a fost elaborat de către Charles Darwin.

.

În funcţie de caracteristicile subunităţilor sale, de tectonica specifică, marginile continentale se pot clasifica în: M.C. pasive şi active. M.C. pasive au un profil aproape complet, cu subunităţi bine dezvoltate, coastele fiind larg extinse. V.C. este bine dezvoltat, iar pantele sale nu sunt foarte mari. G.C. sunt larg extinse, frecvent cu mai multe trepte. M.C. pasive nu sunt afectate de fenomene de vulcanism sau seismicitate. Se întâlnesc pe coastele atlantice americane, africane sau antarctice. M.C. active sunt suprapuse contactelor convergente dintre plăcile tectonice, cu o seismicitate ridicată, deseori însoţite de fenomene vulcanice. Unele dintre ele pot fi vechi (cele est pacifice) sau noi (dezvoltate pe arce insulare).