Oceanografia este o disciplină din cadrul ŞTIINŢELOR PĂMÂNTULUI, care studiază Oceanul Planetar. Prin această noţiune (O.P.) înţelegem totalitatea mărilor şi oceanelor de pe Terra. Deseori denumită oceanologie sau ştiinţă marină, această disciplină prezintă următoarele ramuri principale:
1. Geologia marină sau oceanografia geologică
2. Oceanografie chimică
3. Oceanografie fizică
4. Biologia marină
Geologia marină reprezintă studiul fundului mării din punct de vedere geologic. Aici este inclusă şi tectonica plăcilor.
Oceanografia chimică studiază chimismul apelor marine şi interacţiunea chimică cu atmosfera.
Oceanografia fizică sau fizica marină, este focusată asupra proprietăţilor fizice ale apei: temperatură, salinitate, regimul valurilor, curenţilor etc.
Bilogia marină urmăreşte totalitatea organismelor existente în apa de mare şi modul în care acestea interacţionează între ele.
În afara acestei structuri se pot identifica şi discipline secundare, care folosesc o parte sau chiar toate ramurile principale: inginerie costieră sau oceanografică, oceanografie satelitară, meteorologie marină, arheologie marină etc.
Abordarea sistemică a Oceanului Planetar presupune acceptarea ideii că există un singur sistem de mari dimensiuni, compartimentat în subsisteme cu o anumită organizare, structură şi funcţionare.
Originea numelor.
Okeanos: fiul cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus şi al Gaiei.
graphos: descriere. Oceanografia: ştiinţa care descrie Oceanul Planetar.
logos: cunoaştere. Oceanologia: ştiinţa al cărui scop este cunoaşterea Oc. Pl.
Oceanul Atlantic: sau Marea lui Atlas. Numele este vechi şi neschimbat până astăzi.
Oceanul Pacific: denumire recentă dată de Magellan în martie 1521, datorită apelor liniştite întâlnite aici pe toată perioada traversării sale (Mare Pacifiquo).
Oceanul Indian: cunoscut în antichitate ca Oceanus Aetiopicus.
1845: la Societatea Regală de Geografie se încearcă validarea celor mai potrivite nume pentru oceane şi mări.
Pentru denumirile unităţilor de relief din cadrul oceanelor vezi articolul următor, semnat de
G. Agapova.
Distribuţia apelor şi uscatului. În Emisfera Nordică: uscat 39 %, oceane 61%. În Emisfera Sudică: uscat 24%, oceane 76 %
OCEANELE:
- sunt bazine de mari dimensiuni
- care despart continentele
- au fundul dezvoltat pe crustă de tip oceanic
- prezintă circulaţie de profunzime şi de suprafaţă
- au relaţii strânse cu circulaţia generală a atmosferei
- prezintă maree cu o mare varietate de amplitudini
MĂRILE MEDITERANE
- sunt bazine cu dimensiuni mai mici
- situate între continente
- comunică cu oceanele prin strâmtori
- fundul chiuvetei este dezvoltat atât pe crustă oceanică cât şi continentală
- chiuveta prezintă o tectonică activă
- circulaţia apelor este generată de vânt sau are caracter geostrofic
Mările mediterane intercontinentale:
Mediterana Arctică,
Europeană, Americană, Austral-Asiatică.
Mări mediterane intracontinentale: pot fi de ingresiune (au salinităţi mici, M. Baltică) sau instalate în jgheaburi tectonice (salinităţi mari, ape calde M. Roşie, G. Persic).
Alte informaţii despre mediterane.
Componentele Mării Mediterane: 1. M. Alboran, 2. M. Balearelor, 3. M. Tireniană, 4. M. Adriatică, 5. M. Ionică, 6. M. Ligurică, 7. M. Egee, 8. M. Marmara, 9. Marea Neagră cu Marea Azov.
Componentele Mediteranei Americane: 1. Bazinul Mexic, 2. Baz. Yukatan, 3. Baz. Cayman, 4. Baz. Columbiei, 5. Baz. Venezuelei.
MĂRILE MARGINALE
- sunt mări deschise
- nu comunică prin strâmtori ci au deschideri largi către ocean
- cu mai multe compartimente care se alătură oceanului.
Cele mai importante fiind: M. Nordului, M. Mânecii, M. Irlandei, M. Chinei de Est, M. Bering, M. Japoniei.
Lista mărilor marginale.
