Profile batimetrice (noiembrie 2008)

Profil batimetric pe Canalul Central


View Larger Map











Profil batimetric Sf. Gheorghe-Mahmudia


View Larger Map

Documentar despre apă

Pentru sursa originală vezi Google Video

Capuri şi insule din Marea Neagră

View Larger Map

Faruri de pe litoralul românesc

View Larger Map

Sateliţi utilizaţi în oceanografie

Începând cu 1978 cercetarea oceanografică intră în perioada satelitară, odată cu apariţia de noi produse puse la dispoziţie de sateliţi ca: Seasat, Noaa 6–10, Nimbus–7,Geosat, Topex/Poseidon, ERS–1 şi 2.

1978: NASA lansează SeaSat
1992: NASA şi CNES lansează Topex/Poseidon care urmăreşte curenţii de suprafaţă, valuri şi mare la fiecare 10 zile. Înălţimea suprafeţei mării este măsurată cu o precizie de ±0,05 m.

Principalele misiuni cu aplicaţii oceanografice: Geosat (1985–1988), Ers–1 (1991–1996), Ers-2 (1995-)
Topex/Poseidon (1996-2006), Jason (2002-), Envisat (2002)

Seasat, Geosat, Ers–1 şi 2 au funcţionat pe orbite distanţate la sol între 3-10km. Pe baza datelor oferite de Geosat şi Ers-1, la care s-au adăugat şi date din sondaje acustice, Smith şi Sandwell au realizat în anul 1997 prima hartă batimetrică a Oceanului Planetar. Rezoluţia pe orizontală este de între 5-10km, iar precizia medie a adâncimilor este de ±100 m. În prezent, rezoluţia spaţială pentru produse globale de batimetrie a coborât la ± 3km.

Analiza vântului la suprafaţa mării se face la ora actuală sateliatar: ERS 1 şi 2 măsoară parametrii vântului din 1991; ADEOS a funcţionat 6 luni din noiembrie 1996, fiind înlocuit de QuikScat din iunie 1999. Acesta acoperă 93 % din suprafaţa Oceanului Planetar, o dată la 24h, cu o rezoluţie spaţială de 25 km, şi o precizie de ±1m/s. Deoarece aceste date se obţin doar o singură dată în 24h, ele trebuie integrate în modele climatice pentru a rezulta în final hărţi ale vânturilor din 6 în 6 ore.

Windsat: a fost lansat în anul 2003 la bordul satelitului Coriolis. Este un proiect experimental dezvoltat de US Navy care urmăreşte calcularea vitezei şi direcţiei vîntului la suprafaţa mării, a temperaturii apei, cantitatea de apă precipitabilă etc. Radiometrul polarimetric permite o rezoluţie spaţială de 25km, la fiecare 24h, precizia vitezei vântului fiind de ±2m/s, iar a direcţiei de ±20◦ într-un ecart al observaţiilor cuprins între 5-25m/s.

Special Sensor Microwave SSM/I (Special-Sensor Microwave/Imager) este un alt instrument destinat măsurării parametrilor de vânt, fiind lansat în anul 1987. Precizia este de ±2m/s pentru viteză şi de ±22◦ pentru direcţie. Un grid global este disponibil o dată la 6h, cu o rezoluţie de 0,25◦ dar pentru că o instrumental vede o anumită regiune doar o dată pe zi gridul prezintă goluri mari (gaps).

Datele de vând rezultate din observaţii satelitare sunt calibrate cu măsurători făcute pe mare de nave care prezintă la bordul lor anemometre. Precizia acestora este undeva la ±2m/s, însă marea problemă o constituie numărul mic al navelor raportat la suprafaţa oceanului. O altă sursă de calibrare a datelor satelitare este oferită de anemometrele amplasate pe balize staţionare. Distribuţia acestora este însă neuniformă, iar numărul lor se cifrează undeva la valoare de 100 pe tot globul.

European Centre for Mediumrange Weather Forecasts (ECMWF) realizează un model al vremii din 6 în 6h pe un grid cu rezoluţia de 1◦ × 1◦ Precizia datelor de viteză este de ±1,5m/s iar a direcţiei de 0,18◦ .

Din 1995 cea mai importantă sursă pentru măsurători globale de vânt, cu repetiţie zilnică, la suprafaţa mării, este pe baza datelor satelitare, la o rezoluţie de 25km.
Datele rezultate pe baza observaţiilor satelitare sunt ierarhizate pe difeite niveluri de prelucrare:

Nivel	Nivel de procesare
1	Date satelitare în unităţi de măsură inginereşti (volţi)
2	Date satelitare procesate în unităţi geofizice (viteza vântului) la momentul şi locul de observaţie al satelitului.
3	Date de nivel 2 interpolate pentru fixarea coordonatelor în timp şi spaţiu
4	Date de nivel 3 mediate în timp şi spaţiu

Sateliţii meteorologici care observă suprafaţa oceanului sunt:

• seria NOAA de sateliţi cu orbită polară
• U.S. Defense Meteorological Satellite Program DMSP cu orbită polară care transportă Special Sensor Microwave/ Imager (SSM/I)
• sateliţi meteorologici geostaţionari ce operează prin NOAA (GOES, Japonia (GMS) şi ESA (METEOSATS)

Sateliţi experimentali cu aplicaţii oceanografice:

• Nimbus-7, Earth Radiation Budget Instruments;
• Earth Radiation Budget Satellite, Earth Radiation Budget Experiment;
• ESA ERS-1 şi 2.
• Japanese ADvanced Earth Observing System (ADEOS) and Midori;
• QuikScat
• Earth-Observing System sateliţii Terra, Aqua, and Envisat;
• Tropical Rainfall Measuring Mission (TRMM);
• Topex/Poseidon şi înlocuitorul său Jason-1.

Componentele ţărmurilor cu faleză

Aparent mai simple decât elementele ţărmurilor joase, formele grafate aici dovedesc o mare compexitate.Se diferenţiază astfel mai multe tipuri de ţărmuri înalte, în funcţie de prezenţa sau absenţa unor subunităţi: ţărmuri cu faleză care prezintă o terasă de abraziune (terasă de maree joasă sau de maree înaltă) şi ţărmurile fără terasă (plunging cliff).

Platformă de maree înaltă: reprezintă forma cea mai simplă a unei coaste cu faleză. Apare pe roci omogene relativ rezistente, şi se extinde de la nivelul pe care îl atinge mareea maximă pâna sub nivelul mareei minime. Exemple de astfel de terase tipice apar în Scarborough, Noua Galie de Sud-Australia.

Platformă de maree joasă: poate fi definită ca o suprafaţă cvasiorizontală, emersă numai pentru o scurtă perioadă de timp, când nivelul mării scade sub nivelul mediu mareic. Se dezvoltă cel mai bine pe coastele calcaroase, unde poate fi extinsă şi aproape plată, cu excepţia porţiunii de la baza falezei care înclină diferit şi poate prezenta firide în bază.

Există o porţiune uşor înaltă cu care terasa se termină spre mare, denumită rim (cf.Webster’s Dict. rim:”muchie circulară care bordează ceva”). Aceasta s-a format prin fixarea în această porţiune mai ales a algelor Lithothamnion, sectorul fiind măturat de valuri chiar şi la mareea minimă (ex.:coastele sudice şi vestice ale Australiei).

Plunging cliff: faleză dezvoltată în roci dure (ex.: granitele,cuarţitele din SE Australiei), care nu prezintă nici o terasă a ţărmului, versantul coborând uniform şi abrupt în mare. Formarea lor se datorează prezenţei unei linii de falie (faleze tectonice) sau unei modelări glaciare anterioare fazei de transgresiune (cazul fiordurilor).

Alte forme de relief dezvoltate în cadrul ţărmului cu faleză sunt: firidele (notch), grote marine (cave), arce (arch), conuri coluviale (debris), martori de eroziune cu aspect de stâlpi (stack), sanţuri de scurgere (furrow), suprafeţe în contrapantă instalate pe platforma cvasiorizontală a ţărmului (rampart), mici cavităţi umplute cu apă având aspect circular (potholes, pool), rampe de trecere de la baza falezei la alte forme (ramps), mici creste ascuţite formate prin procese de dizolvare chimică pe ţărmurile calcaroase (pinnacles), tafoni.

Sea stack: în calcare jurasice. Insula Capri

Insula Okneys

Firidele reprezintă cel mai bun indicator al eroziunii care afectează un ţărm, fiind localizate în baza falezei. Adâncirea lor ulterioară va duce la destabilizarea versantului şi apariţia prăbuşirilor. Acest proces implică automat şi distrugerea firidei, materialul deplasat în baza falezei schimbând profilul versantului. Ulterior, o nouă generaţie de firide se pot instala în aceste materiale coluvio-proluviale.

Neumann (1966) a restrîns termenul notch, înţelegînd prin acesta crestarea în baza falezei produsă sub niveleul mareei minime (subtidal zone), firida apărută având un tavan (visor-cf.Wenthworth 1939) drept. Prin termenul nip autorul defineşte crestarea produsă în porţiunea intermareică (foreshore), firida având un tavan înclinat. Sunamura preferă să desemneze prin nip acele firide cu dimensiuni mai mici.

În general cele mai tipice forme de tip notch şi visor se întâlnesc pe coastele cu regim micromareic. (Bird 1969, Davies 1973). 

Coastele expuse tind să prezinte o bază a firidei drepte, iar tavanul înclinat la 450. Coastele adăpostite prezintă firide cu un tavan drept. Distanţa dintre baza firidei şi tavan tinde să crească direct proporţional cu creşterea mareei şi gradul de expunere la furtuni (Russell 1963). Valorile de creştere a firidei variază foarte mult, Neumann (1968) înregistrând valori ce variază între 1-10 m/an.

O crestere de nivel a oceanului poate duce la aparitia unor firide submerse, cum este si cea din fotografia urmatoare: